"Scopul imaginarului nu este, totusi, sa anihileze realul pentru a i se substitui. Strategiile sale urmaresc controlul lumii concrete prin adaptarea modelelor ideale inertiilor materiei si circumstantelor schimbatoare ale istoriei. Intr-o lume reala care nu poate decat sa deceptioneze, imaginarul joaca un rol compensator. El actionaza peste tot si oricand, dar mai ales perioadele de criza ii amplifica manifestarile, chemate sa compenseze deziluziile, sa faca pavaza impotriva temerilor si sa inventeze solutii alternative." Lucian Boia - Pentru o istorie a imaginarului

Coffee beans

De curand am descoperit placerea de a crea aranjamente florale folosind buretele "oasis".

In cea mai recenta isprava am incercat combinatia intre verdele proaspat si visiniu, incalzite de galbenul luminos al trandafirilor. Brunul boabelor de cafea completeaza buchetul, il fac inedit si, bineinteles, aromatizat.

Si ninga… zapada ne-ngroape.

Te uita cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveste -
Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud cum trosneste.

Si mana fotoliul spre soba,
La horn sa ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
As vrea sa le-nvat simfonia.

Mai spune s-aduca si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape, -
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ninga… zapada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Si toate din casa mi-s sfinte, -
Te uita cum ninge decembre…
Nu rade… citeste nainte.

E ziua si ce intuneric…
Mai spune s-aduca si lampa -
Te uita, zapada-i cat gardul,
Si-a prins promoroaca si clampa.

Eu nu ma mai duc azi acasa…
Potop e-napoi si nainte,
Te uita cum ninge decembre…
Nu rade… citeste nainte.


GEORGE BACOVIA

Nina Berberova - Cartea fericirii

“Calmul rece al mortii, infricosator pentru cei vii, si foarte incomod pentru cei care administrau Grand Hotel, iradia acum din Sam, din trupul lui care continua sa se intepeneasca, riscand, in ciuda zilei insorite de mai, sa se transforme intr-o stana dura ca gheata.” P.8

“Sta aplecata asupra lui, incercand sa regaseasca pe chipul acesta pierdut ireversibil in moarte trasaturile care, pana sa fi pasit ea in odaie, ii traiau in amintire. I se parea ca e un vis, ca incearca zadarnic sa reaseze un negativ pe o fotografie pana la a le suprapune fara sa ramana vreo urma.(…) Se uita la cel alaturi de care a trait toata lunga poveste a copilariei lor. Acum doar un cadavru in frac; atunci, demult, dupa plecarea lui a ramas doar vidul – nimeni nu mai putea sa ii ia locul; (…)” P.10

“Anii traiti dupa despartire erau o parte de existenta, tineretea lor departe unul de celalalt. Ea era la Paris, el in America. El era protejatul sefului orchestrei din Philadelphia.” P.11

“Da, de-a lungul acestor cinci ani nu se vazusera nici macar o data, insa el nu o uitase; ultima lui scrisoare, scrisa ieri, fusese pentru ea; a citit-o pe nerasuflate de cum intrase in camera hotelului, iar acum avea impresia ca toate i le spusese cu viu grai, ca nu citise, ci ascultase.” P.12

“Zace acolo copilaria ei moarta, trecutul ei mort, care i-au fost redate atat de brutal si atat de trist. I-a fost smulsa o parte din viata, si vor ingropa bucata aceea in sunete de cantele evreiesti, o vor strivi sub povara celor cinci carti ale Pentateuhului, iar rabinul, acelasi care l-a inmormantat si pe tatal lui, va spune cateva cuvinte despre Sam, pe care nu-l cunoscuse, dar il va aseza in descendenta lui Avraam, a lui Isac si a lui Iacob. ”P.12

“N-am devenit cel dintai, nici macar al doilea, si nu vreau sa fiu al zecelea. Pe vremuri, doream sa fiu cel mai bun. Oamenii din preajma, Dumnezeu, eu insumi, totul imi arata ca sunt unic. Acum imi e totuna. M-am saturat. Lucrul pe care il doream nu mi-a fost dat, iar tot ce mi s-a dat era lipsit de interes. Sunt obosit.” P. 15

“A aparut intr-o zi geroasa, cu aer cam uscat, la lasarea serii. Aerul avea mirosul curat si viu al iernii petersburgheze.
Sub arborii, intre trunchiurile negre , unde prima zapada a ramas pana la inceputul primaverii, in locul in care copiii mici din parcul Taurida alergau sa se ascunda sau sa-si faca nevoile mici, un baiat zacea cu fata la pamant. Nu plangea.” P.19

“(…) este cu neputinta in viata sa stii tot, sa ai tot, sa iubesti pe toata lumea si sa fii pe placul tuturor. Si, uitandu-se cum il ducea Nastia pe Sam pe drumul batatorit si plin de hopuri , Vera se intreba: putea sa faca oare cunostinta cu baiatul acesta, sa-l iubeasca si sa o placa, sa-l pastreze numai pentru ea.” P.21

“Mama ei ii insira cuvinte tandre si ciudate, pe care Vera, uimita, le asculta cu o secreta desfatare. Cu ea, vorbea altfel: mai intai, ea era fetita, si nimeni nu-i spunea vreodata micutul meu drag, bobocel, prostutule. Apoi, ea nu plangea niciodata atat de amarnic, nu-i era niciodata rau si nimeni nu se ocupa de ea asa, cu atata ingrijorare si cu atata tandrete.” P.25

“Intre timp, Sam s-a apropiat de fata Verei si, frecandu-si nasucul suplu de obrazul fetitei, a sarutat aerul de langa urechea ei.” P.28

“Nu exista nici o cetate din lume care sa-l poata retine acasa pe un baiat strain, nici o forta care sa-i dea Verei posibilitatea de a-l aduce la ea, de a-l pune sa se aseze si sa se aseze si ea langa el, sa se uite indelung, indelung la pistruii si la bluza lui, sa-l asculte si sa-i spuna tot ce-i trece prin cap, sa-l alinte.” P.28
“Ea se stia foarte bine si fara oglinda, si nu se placea prea mult.” P.29

“S-a tot temut noaptea trecuta, inaintre de a adormi, apoi in cursul diminetii, ca nu va fi destul timp ca sa-i spuna tot, tot despre ea, si sa-l asculte pe el: zece ani traiti departe unul de altul! (…) Dar, indata ce au ramas singuri in marea camera de studiu a lui Sam, iar ea a simtit ca el se afla intins alaturi de ea, ca mana aceasta era a lui – cu degetelele lui grasute, si acolo, aproape, chipul lui, pe care inca nu il cercetase temeinic, dar pe care il iubea deja atat de mult, cu pistruii care formau o placa pe obraz, narile sale putin negre, ochii plini de ras si de trandete – , indata ce a inteles ca erau impreuna, a fost surprinsa de valul de incredere bucuroasa care a napadit-o: totul va fi intocmai cum visase.” P.32

“ – Eu sunt violonist. Dar tu, tu cine esti?
Si Vera i-a raspuns masinal:
- Eu nu sunt nimeni.” P.34

“Asculta cu atentie si i se pare ca felul in care l-a vrajit ieri n-a fost zadarnic. O sa fie al ei. Ii va apartine…“ P.34

“Cine e prins in cursa de cine, Sam,ea? Nu stie nimeni. Numai sa dureze, numai sa dureze – fericirea. P.38

“Vioara insa o misca intr-alt chip, cam in felul in care o emotionau cateodata anumite versuri, o rugaciune sau, pur si simplu, bucuria fara nume la vederea stelelor pe cer, a florilor pe camp. Nu puteai sa spui nimic despre ele.” P.46

“(…) ei cautau un raspuns la indoielile lor privind tara aceasta salbatica si plina de taina, in clocot, care se clatina sub picioarele lor, caznindu-se sa iasa din amorteala tulbure a satelor si din inertia oraselor inconjurate de o gloata neagra, privind lumea aceasta pe care saracia, obscurantismul, absurdul spirit de turma, mortalitatea infantila si facliile acoperite de funingine o faceau sa racneasca si sa urle din ce in ce mai tare.” P.57-58

“Si daca ar fi fost intrebati amandoi: ce va leaga, de ce nu pot sa petreaca o zi fara sa se vada sau sa vorbeasca la telefon, ar fi raspuns intr-un singur glas ca, fireste, dragostea. Dar nu o iubire extraordinara, cu parfum de Spania sau de Scotia, nu, o dragoste omeneasca foarte obisnuita, care pentru el avea o forta mai mare decat dragostea fata de Paulina, iar, pentru ea, ca fata de tata.” P.59

“Vera a luat un creion de pe tocul ferestrei, s-a cocotat pe un scaun de langa usa si a inceput sa scrie pe tapetul cenusiu si incretit de sub tavan: In aceasta camera, Sam si Vera au fost prieteni, 1912-1918. Copilaria petersburgheza. Ramas-bun tuturor…” P.70

“ – Trebuie sa intelegi ca am trait impreuna ceva fara seaman.
Vera simtea ca o sa izbucneasca in plans. Sam si-a lipit obrazul de al ei.
- Intelege ca totul s-a terminat. Intelege ca nu se va mai repeta niciodata. Intelege, micuta Vera, ca incepe viata.
- Da, da.” P.71

“- Ramas-bun, viata mea. Aminteste-ti de mine! – a citit ea pe chipul lui Sam .
- Ramas-bun, si, daca trebuie sa fie pentru sute de ani, asa sa fie – i-a raspuns ea intr-un chip abia audibil. “ P.74

“E uimitor sa vezi cum in zilele noastre lacrimile unei femei n-au absolut nici o valoare, nu mai fac nici cat un fanon de balena sau cat o pana de strut. Produsul acesta nu mai foloseste nimanui – spusese intr-o zi Liudmila.” P.78

“Afara, era luna mai, sau decembrie – insa Verei ii era drag totul, hotarase o data pentru totdeauna sa adopte fata de viata acest fel de a simti.” P.80

“Intelegi tot – Te place toata lumea. Esti mereu multumita de tot - i se spunea. Sa continuam, sa continuam (iata ce porunca isi dadea in noptile in care se trezea prada spaimei), sa continuam dragostea aceasta criminala si neinduplecata de viata, pentru ca nu ne ramane nimic altceva, numai ea nu ne va parasi, nu ne va trada si va pleca o data cu noi… Iar timpul talazuia dincolo de ferestrele acestei case ca un violent val de adanc.” P.80-81

“Vera incerca sa-si aduca aminte cand simtise pentru intaia oara dorinta ca el sa moara. Isi amintea viata ei cu Aleksandr Albertovici – trei ani.” P.82

“De la o vreme incoace , Vera se ducea in fiecare zi sa se plimbe pe malurile Senei: asa ii prescrisese doctorul.
- Inteleg, inteleg tot: eroismul, dragostea, sacrificiul. Insa ai nevoie neaparat de o ora pe zi de activitate fizica. Esti o femeie tanara.” P.83

“De acum incolo, avea doua vieti. Cea dintai era mereu aceeasi, aici, cu Liudmila, cu doctorul si cu el, cu el, pe care nu mai era timp sa-l duca nicaieri, pe care era prea tarziu sa-l trateze, care devenea de o transparenta fantomatica, infricosatoare in intuneric (iar acum era mereu intuneric) – din adancul camerei, ochii lui se atinteau la ea, la seringa cu camfor. Nu mai era tratata boala propriu-zisa, ci suferintele care erau legate de ea: istovirea, spasmele, hemorargiile. Si nu i-ar fi fost rusine sa spuna primului venit ca ii dorea moartea. Dar cand a inceput dorinta asta?” P.84

“A doua ei viata incepea dincolo de zidurile casei. Bacania. Portocale. Mere. Burnita usoara, trotuarul ud si, dintr-odata, o baltoaca in care se reflecta cu atata precizie si calm ceva limpede; aerul care trece peste ea, mecanismul indaratnic al trupului, senzatia de viata, indispensabila, fara de care nu poate exista si se rataceste, piere; vantul si mine, cerul si mine, orasul si mine, tot atatea experiente care nu-i aduceau fericire – nu despre fericire era vorba -, ci odihna, ragaz.” P. 85

“Cand ii venise pentru prima oare dorinta sa scape? Demult, foarte demult. Ii venise odata cu mahnirea, cu furia. Poate era inainte de casatorie…” P.87

“Deodata si-a adus aminte: incepuse din prima clipa cand il vazuse pe Aleksandr Albertovici. Șurka deschisese inaintea ei usa salonului mic al Vențovilor.
- Iata. Faceti cunostinta, cetateni.
Iar omul pe care l-a vazut Vera pe un scaun, langa colivia canarului, avand drept fundal un ficus care fusese candva superb, nu era cel la care se astepta.” P.87

“Singuratatea si tacerea care s-au asternut dupa despartirea de Sam erau uimitoare. Petersburgul tacuse: tramvaiele nu functionau, intre pietrele de granit ale caldaramului crestea iarba, clopotele bisericilor nu mai bateau, sirenele uzinelor erau tacute; lumea intreaga amutise, nu mai ajungea pana aici nici un ecou: nu se stia nimic despre cutremurul din Filipine, despre inventia unui savant american, despre pacea incheiata intre Aliati si germani. Vera tacuse pentru ca nu mai avuse cu cine sa stea de vorba, sa rada, sa susoteasca, nu mai avea pe nimeni pe care sa-l mai astepte, la cine sa dea fuga, nu mai era nimeni de iubit.” P.88

“Un fir de par alb a aparut deasupra unei tample; se carliontase si stralucea. Vera i l-a smuls fara mila. Apoi, firele s-au inmultit si chiar se asortau cu ochii atat de tristi ai mamei.” P.89

“Dar, mai ales, singuratatea: nimeni de vizitat, de asteptat, de iubit. Lumea , viata, tot ce se afla prin preajma e mut. Si totusi, Vera nu vrea sa se stinga, ea vrea sa se dezlantuie. Are douazeci de ani; visul ei este pe cale sa se implineasca, seamana cu mama ei, o sa fie din ce in ce mai frumoasa. E ca o floare care se deschide in taina: stie sa cante, stie si sa deseneze – a pictat de curand ceea ce se vede daca te apleci pe fereastra (gardul de fier al gradinii, un vestit palat particular, pus la dispozitia unui distribuitor de grau, un arbore) -, stie sa danseze, ba chiar, intr-o zi, a compus un poem. Dar, dintre toate, lucrul cel mai insemnat este ca nu se teme de nimic.” P.90

“Sa sparga odata geamurile astea! Ar fi minunat. Maret. Fara pereche. Atata doar, va rog, sa nu aud de casatorie. Nu vreau sa aud de nici un domn correct, de prezentari pe la prieteni, de vreun acord parintesc. Fara declaratie, nici prima sarutare… Ceea ce vrea ea nu seamana cu nimic din toate astea; ceea ce vrea – ea nu stie inca limpede.” P.90-91

“Hotarat lucru, nu se afla aici nimeni de iubit – s-a gandit Vera, ridicandu-se, in timp ce vecinul ei se ridica si el – sau poate omul acesta? A trecut in salonas; in mintea ei, mijea o lumina.” P.

“ - Cand aveam zece ani, am facut o calatorie in jurul lumii. Si nu sunt in stare sa-mi spun cand ma voi intoarce.” P.103

“Dar ei nu-i era frica. Chiar ii placea sa fie singura, absolut singura, pe strazile acestea largi si pustii. Daca, de pilda, cineva ar privi-o din inalt – nu Dumnezeu, bineinteles, nu la el se gandea in clipa asta, ci, sa zicem, om dintr-un balcon – ar fi mirat de labirintul acesta imens si de acest mic rozator sau de soparla care se vedea in el, pe care l-ar fi putut socoti drept om, adult, neinfricat, pornit sa faca ocolul pamantului… Si daca se intampla ceva, orice, in timpul acestui drum, este pentru ca asa trebuia sa fie. Dat fiind ca tot ce se petrece este bine.
Numai ca ce simte ea nu seamana cu dragostea. Cine stie, poate daca ar fi lasat-o sa planga, sau daca i-ar fi spus ceva care, o data scris, de pilda, ar fi parut ridicol, cuvinte atat de comune, dar atat de neinlocuit, atunci ar fi fost dragoste. N-o facuse. Ii multumesc ca nu a facut-o. Ce bine ca n-a facut-o!
Dar ce trist ca n-a fost asa. Noaptea trecuse, primul ei bal se sfarsise (Natașa Rostova, Andrei Bolkonski, unde sunteti?), ea se intoarce singura acasa si, din cate se pare, plange. Si nu i-a spus nimeni: As vrea sa stiu cine esti, unde locuiesti, ce gandesti, cand o sa revii. Mariusia. Atata tot. Si totusi ar fi putut face cu inima ei orice-ar fi vrut, si ea ar fi cazut in cursa. Doamne, multumescu-ti, n-o facuse!” P.106

“Prietenia! Pierduta in trecut. Ceva pe care n-ar fi fost in stare sa-l incepa din nou. Era peste puterile ei sa se mai trezeasca inca o data orfana intr-o clipa, sa se simta, in asemenea cruda masura, cu totul zadarnica.” P.108

“Cineva a intrebat de tine – a zis Șurka o saptamana mai tarziu, intrand in camera Verei - , cineva vrea sa te intalneasca din nou. Era intuneric, cineva n-a avut cum sa te vada bine.” P.109

“Un lucru era de netagaduit: dorise sa o revada. Pentru intaia oara, ceva din inima acestui om ajunsese pana la ea. Avea o inima. Gandul acesta i s-a parut atat de dulce si de vag, incat era imposibil sa te agati de el si sa te lasi sa atarni cu toata greutatea. Doar atat, sa fie atenta sa nu sfasie nimic prea gingas!” P.111

“Iat-o ducandu- se spre el la prima chemare. Da, se duce, simte deja in ea ceva din supunerea unui caine. De ce? Dragoste… Si nimic altceva. Vrea dragoste. Se gandise, acolo, la Vențovi, cand ii pusese mana pe fata, ca dragostea ar putea exista. Dupa aceea, cand a intrebat-o cum o cheama, ea crezuse ca, in ciuda a tot, era cu putinta. Iar acum credea din nou.” P.112

“Omul pe care se astepta Vera sa-l vada nu era acolo.” P.112

“ – Toata saptamana m-am gandit – a zis el cu glas bland si cam trist –, ca daca este cineva pe care sa-l poti iubi in lumea asta groaznica si respingatoare, de rautate si de murdarie, acela cu siguranta nu poti fi decat dumneata.” P.115

“Ce motiv ar fi avut sa planga? Pentru cine? Sa-si planga viata pe care o iubea atat si careii daruia acum o fericire atat de bolnava si de neplina?
Ideea ca nimic nu era hotarat nu inceta sa-i zvacneasca in cap, idea ca nu era nimic ireparabil, ca totul mai putea fi schimbat, pentru ca nu fagaduise nimic. Stia ca era o tentatie, dar si o miniciuna, pentru ca totul era deja hotarat, nimic nu mai putea fi schimbat si ca isi dadu-se cuvantul mai ferm decat sub cununa de mireasa. A napadit-o un sentiment, zanatic si patimas, de mila, o emotie atat de invecinata cu bucuria, incat, daca, deodata, ar fi aparut un tanar puternic, plin de sanatate, sarutandu-i mainile si sanii, alergand cu ea prin dezghet, ea n-ar fi inteles pur si simplu ce cauta acolo. Mila o otravise, o strapunsese, o inghitise; nu mai putea sa faca nimic, nici sa vrea, nici sa lupte si i se parea ca toata durerea lumii – nu a lumii ei, radioasa, rasunand de sunetul fanfarei si de culorile curcubeului, ci a lumii lui – se ravarsa in ea ca intr-un recipient. Isi va asuma tot, va indura tot.” P.129

“Cel mai adesea, citeau din Oneghin, fara sa stie de ce le placea atat de mult textul acesta. Nu se afla in el nimic care sa-i priveasca direct, nici strania lor relatie, nici felul avid si obsedant in care, in pragul mortii, avea nevoie de ea, despre devotamentul ei rece ca piatra, pe care nici ea nu-l intelegea, despre setea ei napreasnica de libertate.” P.137

“Brusc, Vera a intors lumina drept asupra obrazului albastriu, angulos a lui Aleksandr Albertovici.
Nu incapea nici o indoiala: era libera.” P.139

“Singura cu timpul care trecea, facand din ea o fiinta muritoare sau nemuritoare… ce importanta avea? In adancul adancului ei – si asta facea din cele doua sau trei minute (sau poate patru?) o clipa de fericire –, toata faptura ei, pe care somnul o odihnise si o destinsese, se intorcea deodata, calma si atenta, intr-o directie unde inainte parea sa nu se afle nimic: privea si vedea viata, curentul vietii, care o strabatea si pe ea, si, cu aceasta senzatie de bucurie sufocanta, lasand in urma ei acel reflex fantomatic al ei insesi pe care si-l imaginase intr-o zi, nu mai facea decat una cu universul intreg, soarele care se inalta, tipetele pasarilor, tot ceea ce exista si va exista in vesnicie. (…)din tot ce avea sa traiasca, maine, poimaine, nimic nu-i va veni din afara, totul se afla deja inlauntrul ei. Iata, exista, traia si va continua sa traiasca si dupa, o existent infinita. Si poate acel dupa era chiar acum?” P.144

“Continua ocolul lumii, si, cand pleci in asemenea calatorie, nu-ti amintesti decat de ziua plecarii. De ce altceva? “ P.149

“Parisul nu reprezenta pentru ea decat o intoarcere. Era departe, foarte departe de locuinta unde traise si murise un demnitar in secolul al XVIII-lea, si totul era acum altfel: dimineata asta, singuratatea, libertatea, un egoism tainic si fericit, proiecte pentru la toamna, examene pentru care urma sa se pregateasca.” P.149
“Doar scrisoarea ei ramanea confuza, o ultima urma a vietii fara frau pe care o traise timp de un an si jumatate. Ce se deslusea din aceasta perioada era setea ei de o fiinta, potolita fara scrupule si in pripa cu altii, lasarea in seama intamplarii putin fade, a unui joc cu aer inselator de fidelitate. Se aparase de tot ceea putea sa fie mare, adevarat, refuzase pana si aparenta unei complexitati, oricat ar fi tentat-o. Dar astazi, iata, trezirea. Ziua care incepe, spiritul ei hotarat, soarele stralucitor al Parisului, goana ei fara ragaz, fara oprire, pe acoperisurile orasului – si inima ei, in care simtea, ca un cantec usor de clopotei, fericirea.” P.150

“Dar, cand esti tanar, poti sa intelegi asta? E varsta la care ii smulgi vietii fiecare bucatica. Si ce placere sa fie aceea de a te bucura ca ceva nu a fost, ca ai pierdut ceva? E vremea cand dai navala… pentru harul unei singure clipe, din curiozitate, din pasiune esti gata sa transformi in destin intalnirea cea mai neinsemnata.” P.153

“Dar eu n-am plecat si am inceput s-o implor. Nu trebuie sa implori niciodata pe nimeni.” P.155

“Ai mai auzit cuvantul acesta, pisicuta mea? Sa durezi. Retine-l. Nu vrei decat un lucru: trainicie, fidelitate, fericirea de astazi sa fie si fericirea de maine, de poimaine.” P.157

“Despre ce vorbea? Despre iubire, despre fericirea pierduta, despre ceea ce este de neinlocuit, despre amintiri, despre puterea unei fiinte asupra alteia, despre anii dusi.” P.159

“Intai, se rostogoleau cu zgomot prin cer, ca pe o suprafata rigida, niste mari sfere de fonta, apoi foi de fier tremurau intr-un vacarm asurzitor si, pana la urma, cineva sfasia in nori o uriasa panza de saten. Casa tremura din nou in lumina, cineva care alerga pe camp in trap marunt era ucis, un plop se prabusea, tocmai acela si nu altul.” P.162-163

“A simtit ca simplul fapt de a exista si de a fi partasa la ce se intampla in jurul ei este o minune, ca in gandul ca este unica se afla atata forta, incat a izbucnit intr-un ras interior, razand de ea insasi si de tot, si chiar de planta care inflorise pe aici, prin preajma si care raspandea un parfum atat de placut.” P.169-170

“Uite, sa-ti spun, in viata mea s-au petrecut foarte putine lucruri, dar toate au inceput intr-un fel ciudat: prietenia, dragostea, intalnirile, toate cuvintele acestea nu corespund de fapt cu ceea ce am trait alaturi de oamenii care, ca sa zic asa, au cazut de undeva, peste sufletul meu: intaia oara a fost cineva sub un copac, culcat in zapada… A doua oara, a fost o eroare, am luat pe cineva drept altcineva…” P.173

“- In fond, de ce ai plecat? - a intrebat Karelov, intinzand o mana spre vaza. – De mine ai fugit.
Ei ii venea sa se repeada la el, sa-si stranga obrazul de al lui, sa-i spuna lucruri nebunesti si ireversibile, sa-i respire rasuflarea, sa simta cu pieptul caldura pieptului sau, insa, in loc de asta (trebuie, trebuie!), ea a atins usor, la randul ei buza vazei de sticla galbena si a spus:
- Nu stiu… De fiecare data, am impresia ca respiratia omului care a suflat obiectul acesta traieste inca in el.” P.174

“Pana acum se purtase prea pripit in viata – datorita fericirii, milei, tineretii, din curiozitate… Ajungea. Trebuia sa iasa din situatia asta si sa-i multumeasca in soapta lui Dumnezeu, dupa usa, ca in sfarsit nu mai este copila flamanda de odinioara, salbatica si insingurata, atat de neplacuta si de trupesa, care nu se simte niciodata rau si pe care toate o bucurau… Sa-i multumeasca Domnului pentru ca in momentul dorit (de ce dorit?), venita de cine stie unde, poate din radacinile animale, se nastea in ea constiinta a ce trebuie facut: cum sa se poarte ca sa-si retraga bratul din mana lui Karelov, mana lui draga si putin greoaie, ce sa-i spuna.” P.176

“ – Vreau sa fiu fericit. Vreau sa fiu mandru de fericirea mea, sa nu ma indoiesc de nimic, sa nu-mi fie rusine ca traiesc mai bine decat ceilalti, sa nu ma las chinuit de gandul ca altora le merge mai rau. Vreau fericirea. Pentru ca primele vorbe ale intalnirii noastre sa nu aiba deja in miezul lor un ramas-bun viitor. Nu vreau nici tihna, nici libertate, vreau fericirea insasi.” P.177

“Ii placea sa-l priveasca ducand la gura o bucata din cel mai banal biftec, mestecand-o, inghitind-o. Ti-e foame? – ii striga ea cand intra. Grozav de foame – raspundea el, iar Vera isi pierdea capul de fericire.
Apoi, ii mai placea – lucru atat de nerod si de ridicol, ca nu l-ar fi marturisit nimanui – sa-i spele farfuria, cutitul si furculita si indeosebi, cine stie de ce, lingura. Ceasca din care bea el ceai o lasa pentru mai tarziu si dupa ce pleca, Vera bea din ea. Intr-o zi sarutase, inainte de a-l arunca, osul cotletului de miel pe care il mancase el.” P.187

“In fond, era om ca toti oamenii. Asta o incanta pe Vera, pentru ca si ea era ca toata lumea, si ea era nimeni; iar intalnirea lor, atat de fermecatoare, atat de minunata, n-avea, nici ea, nimic deosebit, era cu totul obisnuita: venea la masa, apoi, la ora sase, cand isi termina el lucrul, se intalnea cu el, si, seara, o insotea pana la ea acasa, urca si ramanea pana cand Vera adormea.” P.187

“El se grabea, ea amana mereu momentul fatal – fiecare seara o apropia si mai mult de el, ea rezista, determinata de dorinta inconstienta de a nu precipita destinul, pana cand asurzita de bataile inimii, pe jumatate lesinata, intr-un spasm lung, a fost al lui.” P.187

“Si era pe chipul acesta (asadar, si pe al meu – s-a gandit Vera) ceva cu totul nou, care nu se manifestase niciodata pana atunci si pe care Vera il vedea pentru intaia oara pe un chip omenesc – o expresie de apartenenta supusa, de contopire totala cu ea, de devotement fara reserve. Oare de ce privirea aceasta? Doar el este stapanul absolut, iar eu sclava lui. Stie bine ca el e cel care da porucile, si eu cea care ma inclin, cum de poate sa ma priveasca cu atata abnegatie cata vreme are atata putere asupra mea?
Insa Karelov nu-si schimba expresia si nu-si desprindea privirile de la Vera. Stapanit de un singur gand: de ce, cata vreme ea e stapana absoluta a intregii lui existente, cata vreme ea e stapana absoluta a intregii lui existente, cata vreme nimic nu exista decat datorita ei, prin ea, pentru ea, il priveste asa, ca o scava? De ce? Ai zice ca ea ii asteapta gandurile si le intelege, ca ii intelege fiece miscare a sufletului; dar toate gandurile lui, toate miscarile sufletului sunt facute numai din ea.” P.188

“Totul la Vera i se parea incantator. Dar lucrul cel mai important, ceea ce pana atunci nu putuse sa conceapa, era echilibrul ei si toata neistovita noutate care era pentru el echilibrul acesta – echilibrul ei ametitor, cum si-l definea siesi; parea ca linistea si fericirea neincetata care iradiau din ea isi gaseau echilibrul in pasiune, in absenta de retinere si in ardoarea pe care i le cunostea; ca si cum ea intreaga, cu trupul ei indraznet si fidel si cu sufletul ei iubitor, ar fi contrabalansat lumea aceasta unde domneau rautatea, bolile si necazurile.” P.203

“L-a privit indelung in ochi. Ar fi vrut sa-i spuna ca, in ciuda acestui drumeag care serpuia in susul dealului, ocolul lumii se incheiase pentru ea, ca toata viata se crezuse fericita fara sa fie deloc, ca voia sa fie neincetat si nesfarsit alaturi de el, si ca mainile acestea, care o mangaiau, sa-i inchida candva ochii. Voia sa-i spuna ca stia ca si el doreste acelasi lucru. Si mai dorea – si acest lucru o misca cel mai mult – sa-i spuna ca, in tren, avusese greturi si ca era insarcinata.
Dar nu i-a spus nimic: cand era atat de aproape de el, ramanea fara glas.” P.206

Nina Berberova - Cartea bfericirii
Humanitas,2007

My last...

I feel Immortal

Sinaia

In perioada 6-11 septembrie am savurat un alt loc incarcat de florile istoriei, un alt oras pe gustul si sufletul meu, si anume Sinaia. Desi nu a fost prima mea vizita aici, abia acum am aflat ca numele orasului vine de la Manastirea Sinaia inchinata Sfintei Fecioare de catre Spătarul Mihail Cantacuzino dupa vizita acestuia la Muntele Sinai. Construita in stil brancovenesc, intre 1842 si 1846, Biserica Noua m-a fascinat prin minunatul decor al pridvorului, cald si curat si intelept.













































Nu puteam merge la Sinaia fara sa vizitam bijuteriile orasului: castelul Peles si Pelisor, construite de binecuvanta Familie Regala a Romaniei, incepand cu primul rege, Carol I. Sunt constructii rafinate, pretioase care m-au facut sa-mi doresc sa "posed" o frantura din intimitatea acelor vremuri, o imagine capturata intr-un cadru, ceva ca o poza veche si draga, secreta si inchisa intr-un cufar. Pelesul fascineaza si totodata impune prin distinctia sa, Pelisorul e intim si cald asa cum Regina Maria a vrut.
















Un alt loc moment frumos a fost vizita la casa memoriala a compozitorului George Enescu - vila Luminis - aflata la marginea orasului. Aici intinerariul se face ascultand in surdina muzica acestuia, in timp ce ochii se minuneaza la vazul obiectelor provenite din toate colturile lumii, dat fiind gustului eclectic al proprietarilor.

Ultima zi a fost ziua Varfului Furnica, unde dupa cateva neplaceri datorita nefunctionarii telegondolei (a carei existenta e semnalata la fiecare colt de strada), am ajuns in cele din urma cu telecabina. Intai am urcat pana la cota 1400 si mai apoi la 2103. Peisajul si cerul albastru mi-au taiat pentru o clipa rasuflarea. Simteam vantul repede pe obraji. Senzatia ca esti egal cu norii e de nedescris:







Gazda in acesta minunata excursie ne-a fost Vila Retezat, care ne-a pus la dispozitie mult dorita Camera a Domnitei, o incapere cu doua ferestre mari, in tehnica vitraliului, incarcate cu flori si frunze prin care razele de soare erau filtrate colorat intr-un minunat joc de aureola.





Frumoase sunt si casele de pe stradutele intortochiate, cu arhitectura lor mandra si bogata ca vesmintele din vechi zile de sarbatoare, cu detalii ingrijit lucrate de maini pricepute, dar mai ales cu suflet. Fiecare casa e altfel, ceea ce te face sa te opresti din aproape in aproape pentru a le privi, pentru a le cerceta si pentru a te bucura de jocul imaginatiei. Frumos si cochet e Cazinoul Sinaia, romantic in prag de toamna e parcul central Dimitrie Ghica.

Sinaia ma face sa simt acea nostalgie dupa vremurile de demult, timpuri in care sufletul meu se regasete, se odihneste in linistea tacerii si in ticaitul lent al ceasului, de care se simte profund legat si care, fara sa stiu cum, sunt parte a fiintei mele.

Emotie de toamna

E toamna. E toamna si e frig. Si simt constant nevoia sa ma infratesc cu ursul si sa raman in barlog pana la primavara. Nu, nu-mi place frigul deloc. Cred ca uneori chiar ma ingrozeste. Fantezii razlete ma indeamna sa imi construiesc culcus din puf si pana, moale si cald, si sa ma ascund acolo pana la prima raza de soare. Sa ma cufund printre valuri albe ca sa nu mai vad cerul gri-albicios prin ochii ferestrei.

Buna seara, Melania! - Rodica Ojog-Brasoveanu

"Ploua marunt, cerul de octombrie, plin de apa si funingine, parea gata sa cada. O umbrela rosie traversa strada si Melania Lupu se inveseli.
- E ca un mac ud... Stiu fetito, adori macii. Pe o florentina sau la o rochie de curse, fireste! Dau o infatisare extrem de proaspata. Totdeuna am afirmat ca dupa razboi femeile au uitat sa se imbrace."(202)

" - Barbatii sunt atat de prostuti, draga mea... Din nefericire, s-au nascut prea putine femei care o stiu." (224)

"Frigul si ploaia ii colorasera obrajii cu o nuanta delicata de roz. Capotul alb se incheia sus, sub barbie, cu o camee ovala.
- Da, draga mea, o camee! Nu vad niciun motiv sa nu fii eleganta la tine acasa. M-am straduit totdeuna sa inteleg femeile pentru care oglinda nu inseamna nimic altceva decat strada sau o vizita. Trebuie sa iti faca placere sa te privesti." (209)

"Dupa cateva ore cobora din pat. Nu-si dadea seama daca dormise, sau pur si simplu izbutise, asa cum i se mai intamplase de doua, poate de trei ori in viata, sa zaboveasca amortita undeva intr-un spatiu alb, o transa fara ganduri, un refugiu al ei unde nu putea patrunde nimeni si nimic." (362)

"Eu una am invatat ca trebuie sa spui multumesc pentru masa si sa te declari incantat de orice ti se pune inainte." (371)

"Afara ploua si o doamna distinsa croseteaza un ciorap rosu. Stiu, ce am eu in poala nu va ajunge niciodata ciorap, penru ca, in afara de tricotatul pe fata, alandala, n-am invatat nimic altceva, aceasa este insa un amanunt lipsit de importanta, dat fiindca doar aspectul pitoresc ne intereseaza." (371)

"Esential mi s-a parut in viata sa-ti fii credincios tie insuti. Si atat timp cat nu deranjezi pe nimeni, nu vad de ce nu ti-ai consuma bucuriile la lumina zilei. Abia cand le camuflezi, cand ti-e rusine de ele, devin vicii." (407)

"Maiorul o examina cu un zambet. Ii facea din nou placere s-o urmareasca captivat. O personalitate fascinanta, plina de farmec, cu o rara capacitate de a fi fericita, de a gasi bucurie in orice maruntis. Da, recapitula un gand mai vechi, apetituri si gratii de fetita, altoite pe o minte de gangster." (408)

"E amorala. Ceva ciudat! Nu si-ar baga niciodata mana in buzunarul cuiva, pentru nimic in lume n-ar comite o impolitete, amabilitatea si generozitatea sunt insusirile ei firesti, dar la fel de firesc i se pare ca Femeia cu evantai sa-i apartina pentru ca pur si simplu tabloul ii place, a facut o pasiune smintita pentru el si nici nu-i trece prin cap sa si-o infraneze." (409)

Editura Adevarul, 2009

Mihail Sebastian - Orasul cu salcami

"Mama Adrianei avea pentru crizele sufletesti ale fiicei ei aceeasi intelegere ingaduitoare si oarecum neatenta, pe care cu douazeci de ani in urma o avusese pentru propriile ei tulburari si taine; stia ca or sa treaca." (261)

"Cateva saptamani de lipsa de la Notre Dame d'Avignon, scoala de limbi moderne, pictura si buna maniere, erau o pierdere reparabila."(262)

"E drept insa ca impotriva frumusetii ei, care incepuse sa creasca ferm si linistit, niciun sort din lume si niciun regulament de scoala n-ar fi stiut sa faca mare lucru." (270)

"Adriana ramase intreaga, obosita si fara curaj poate, dar libera. Se mira gasind lucrurile la locul lor, se mira de simplul fapt ca viata continua asa cum o apucase. Totul era preferabil nesigurantei in care traise pana atunci si chinului de a se convinge ca e iubita, cand stia bine ca nu era. Reincepea sa traiasca monoton, plictisitor, dar fara mari tensiuni si fara asteptari." (283)

"Iarna anului trecut, cu zapezile ei mari, cu gerurile ei crunte, cu serile calde din casa, cu tacerile lungi din jurul mesei, peste care se ridica lenes aburul ceaiului putea sa reinceapa. Ei erau pregatiti sa o astepte." (318)

"(...)in felul dumitale de a canta Cantecele blondei Agnes, era un accent, care nu-mi apartinea, pe care il pusesesi dumneata, de la dumneata. Simteam ca se intamplase ceva cu melodiile mele, ca ele asistasera la un lucru de care eu eram strain. Am fost atunci emotionat ca de o muzica noua, pe care as fi ascultat-o pentru intaia oara. (...) Credeam ca blonda Agnes era o realitate. Dumneata mi-ai dovedit ca nu era decat o umbra. Caci ai inlaturat-o din cantece si ai pus alte vieti in locul ei, ai adus in casa aceea a mea alti oameni si alte lucruri (...)" (355)

"Se strecura deci prin mainile nervoase ale lui Gelu, cu un mic zambet speriat, ce punea pe cuvintele lui de dragoste un accent de indoiala si amintea, deasupra juramintelor lui, sentimentul de a sti ca totul trece." (406)

"Se iubeau, asa cum dorise pe vremuri Adriana cu o pasiune imblanzita, cu elanuri ocolite.
Ca doi batrani, glumea ea." (411)

"Privea curioasa in jur, muta lucrurile cand nu-i placea cum erau puse, cerceta hartiile de pe masa, toate acestea cu o indiscretie feminina inconstienta de femeie care iubeste, si pentru care lucrurile iubitului fac parte in mod firesc din viata ei insasi." (420)

"Ea ramanea vreme indelungata in coltul ei privindu-l si era fericita sa se creada instalata in viata lui zilnica, nebagata in seama, ca un lucru cunoscut, ca o mobila, ca atatea din fleacurile marunte ce tin de existenta unui om, pe care el nu le ia in seama, dar care ii sunt indispensabile si intr-un fel, din obisnuinta, dragi." (421)

"Ea cauta o imbratisare in care sa nu ramana nimic altceva decat fericira carnii. I se parea ca marele miracol pe care il traise in acele zile, singura descoperire pe care o facuse era ca oamenii pot fi goi, ca pot avea o frumusete de animal, ca se pot cauta cu o pasiune de fiara alba."(438)

"Ii era intolerabila imaginea Adrianei la bratul altui om. Revolta lui era reflexa, ca gestul cuiva care recunoaste la gatul unui trecator fularul pierdut deunazi. (442)

"El vrea o femeie; are s-o aiba. Eu vreau liniste; o voi avea." (442)

Ianuarie 1929-ianuarie 1931

One and Only

Candies

In culori dulci, am alaturat trei bombonele asortate: una de cherry cuart si doua sidefii de ochi de pisica, toate prinse intr-o pamblica argintie.
Cred ca am pofta de dulce :)

La multi ani !!!

Am implinit un an!!!
Tocmai am aflat ca exact acum un an, pe 1 iunie 2010, am scris prima postare a acestui blog. Si tot azi am atins 1000 de vizualizari. Numere rotunde ca niste sfere de lut cald modelat intre palme. E o bucurie.

Sighisoara

Au trecut aproape 10 ani de cand am vizitat prima data Sighisoara si de ea se tes trairi ca entuziasmul libertatii, prima dragoste, dormitul la "hotel de mii de stele" - adica in fata primariei sub cerul liber, colcaiala orasului in timpul zilelor cetatii.

Weekend-ul trecut mi s-a implinit dorinta ce s-a nascut de indata ce m-am intors de acolo, anume sa vad orasul pe timp de "pace", nu in timpul festivalului. Si asta numai datorita dragului meu drag.

Am avut ocazia de a vizita cetatea medievala in zile mai putin aglomerate, insa nu lipsite de turisti, multi dintre ei straini. Am savurat stradutele goale, pitorescul caselor vechi zugravite in culori vii, istoria cetatii.















M-am simtit ca o mica printesa cand am vazut camera aleasa de dragul meu drag:







Vila Franka este cea care ne-a gazduit, facandu-ne sa ne simtim bine veniti si avand grija ca sederea noastra acolo sa fie foarte placuta. In plus e chiar la poalele cetatii medievale, iar de la fereastra camerei noastre se putea vedea Turnul cu ceas.





Cireasa de pe tort a fost admosfera medievala a restaurantului Casa Vlad-Dracul si gustul plin al ciorbei de fasole in pita cu ceapa. :)





Am fost rasfatata.

Ma inclin si multumesc inca o data plina de recunostinta pentru ceea ce mi se daruieste. Acum dupa atata timp simt ca cercul se inchide. Cu dragoste.