The end of the world

L-am zarit azi, in statie, pe Memorandumului. Si... am fugit.
De ce ma simt intotdeauna mica cand ma compar cu el?
Da - stiu ca un om trebuie sa se compare doar cu el insusi, dar mereu il asez pe un piedestal, mereu ma uit la el cu admiratie amestecata cu un fel de sfiala, poate chiar de teama.
Si au trecut ani, apoi au trecut luni de nopti si zile si iata-ma azi cu lacrimi in ochi, cu gandul la el.
Uneori simt ca mi-a luat totul. Mi-a luat totul.
Dar viata se face ca nu stie, si merge mai departe.
Si ma intreb: pot sa merg mai departe sau doar ma mint ca o fac? Cata negare ascunde masca ironico-cinica pe care o port cand privesc viata in fata? Cata credinta, naivitate, blandete am pierdut in schimbul inrairii de azi?
Stiu doar ca le vreau inapoi: si credinta in iubirea a doua persoane, si naivitatea eternitatii, si blandetea gestului de iubire care daruieste fara sa ceara.

Si melodia asta...